Încă din perioada interbelică, dar mai ales de-a lungul epocii comuniste, de pe masa românilor nu lipsește sifonul. Împreună cu vinul creează faimosul șpriț pentru adulți, iar copiii beau sifon combinat cu siropuri de fructe sau chiar dulceață.

Sifoanele din sticlă groasă se fabrică în diverse cooperative din țară. Contra unei sume modice, accesibile oricărui român, pot fi umplute în prăvălii numite “Sifonării” din orașe sau din comune mai mari. De cele mai multe ori, copiii sunt cei care sunt trimiși să stea la rând și să umple sifoanele.

Utilajele de umplut sifoane folosesc apă de la robinet, uneori răcită, și dioxid de carbon. Din cauza presiunii, uneori câte un sifon mai explodează la încărcare, în momentul în care muncitorul de la prăvălie manevrează mașinăria de umplere. Încep să circule miturile exploziilor devastatoare ale sifoanelor. În realitate, ceea ce pune o problemă sunt cioburile rezultate, nu explozia, iar sifoanele încep să fie acoperite cu o plasă metalică tare, de protecție. Pe la mijlocul anilor ’70 apare în comerț autosifonul, produs la întreprinderea ELTIM din Timișoara. Confecționat din inox, are în partea superioară un suport cu filet în care se montează o „capsulă”, o butelie mică din oțel, care se poate reumple cu dioxid de carbon la presiune înaltă. Noul model stârnește invidia vecinilor, însă nu pe bună dreptate, căci umplerea capsulelor nu e mereu un succes și sunt necesare 2-3 capsule pentru obținerea unui sifon de calitate.

După Revoluție, sifoanele au dispărut treptat de pe piață, fiind prezente până spre finalul anilor ’90. Nu același lucru se poate spune și despre șpriț, care încă este la mare cinste la mesele obișnuite, de data aceasta făcut cu apă mineral carbogazoasă.