COADA, SIMBOLUL ANILOR '80
După părerea mea, coada este un simbol al anilor '80. Părinții îmi povesteau că în anii '70 găseau destul de multe produse în comerț și restaurante. Mi se păreau niște povești din altă lume, pentru că realitatea anilor '80 era cu totul alta. Nea Nicu își propusese să devină independent și să plătească toată datoria externă a României. Apăruse și o glumă: „Ai auzit că România nu mai are datorii? Acum nu mai avem chiar nimic”. Efectul acestei decizii a fost trimiterea majorității produselor la export, ceea ce a lăsat magazinele goale.
Îmi amintesc vitrinele aproape goale ale magazinelor alimentare. Singurul produs ce se putea vedea zilnic în vitrină era cutia de creveți vietnamezi. Un alt banc sec era numele celui mai sărac arab din România: Ali Mentara, majoritatea magazinelor numindu-se Alimentara. Mâncarea nu apuca să ajungă în vitrină. Apărea brusc la tejghea și se termina la fel de brusc.
În fața magazinelor goale se formau cozi, pentru că se știa că e zi de lapte, carne sau altele. Magazinele erau închise până apărea produsul zilei, pentru a limita agitația și certurile. După ce apărea produsul zilei singurul gând era „oare mai prindem?”.Rareori stăteam liniștiți: „sigur prindem azi, că suntem în față”. Am avut și surprize când am fost în față și n-am prins, pentru că fiecare vânzător mai avea câte un prieten căruia îi punea deoparte. Când ajungeam în față mama apela la arma secretă: vorbea ungurește. Cel puțin în cartierul nostru majoritatea vânzătorilor și măcelarilor erau de origine maghiară, iar mama folosea avantajul cunoașterii limbii pentru a obține o bucată mai bună de carne sau de brânză.
Cozile astea erau coșmarul copilăriei mele și-mi scurtau jocul. Când îmi era lumea mai dragă auzeam „hai să mergem la coadă să luăm...” Noi nu mergeam la magazin, mergeam la coadă. Când eram suficient de mic cât să nu îmi amintesc întâmplarea, ci să o aud în poveștile mamei, mergeam prin cartier și ne-am oprit la o coadă. Din când în când veneau și produse surpriză, nu doar cele din zilele știute. Primul pas a fost să ne grăbim să ne ocupăm locul în coadă, iar al doilea „ce se dă?”. Mi-am dat seama că avem nevoie de ce se vindea și vom sta la coadă. Atunci eu am început să urlu printre lacrimi: „ție îți place să stai la coadă! Cum vezi o coadă, cum te pui la ea! Toată ziua stai la coadă!” Lumea din jur a râs, dar eu nu înțelegeam de ce. Pensionarii erau stăpânii cozilor. Ei știau zilele în care erau programate să se vândă anumite alimente și se înființau în fața magazinului cu câteva ore înainte.
Nu toți oamenii aveau bătrâni acasă, așa că găseau o coadă mare când ieșeau de la uzină. Unii răbufneau și începeau cearta, pentru că nu toți cei care stăteau la coadă apucau să cumpere. De multe ori stăteam la coadă fără să „prindem”. Bunica ne-a salvat în multe situații. Ea își lua scăunelul de acasă și stătea la coadă până ieșeau părinții de la uzină, apoi o schimbau părinții, iar după ce am crescut, noi. Printre cele mai amuzante cozi era cea la lapte. Unii bătrâni nu puteau aștepta ore în șir în fața magazinului, dar își lăsau plasa cu sticle. De multe ori vedeai o coadă formată din plase cu sticle, iar mai târziu apăreau oameni în spatele plaselor.
Probabil cel mai celebru banc despre coadă era următorul: „Un cetățean vede o coadă în fața unui magazin și se apropie de primul din coadă:
- Ce se dă?
- Nimic.
- Cum nimic? Dar toată lumea asta de ce stă aici?
- Nu știu, dom'le. Eu mergeam pe stradă și am leșinat aici. Când m-am trezit toată lumea asta era în spatele meu.
- Și de ce nu pleci acasă, dacă nu se dă nimic?
- Ești nebun? Acum, când sunt primul?”
La finalul anilor '80 s-au raționalizat produsele de bază: pâine, zahăr, ulei, făină. Era o echitate a sărăciei care îmi oferea cozi mai scurte la câteva produse.
Cristi Tutunea, Brașov