M-am născut la începutul anilor ’80 și am prins anii copilăriei în ceea ce aveau să fie ultimii ani de comunism pentru România. Am experimentat comunismul și din perspectiva lipsurilor, și din cea a bucuriilor pe care un copil le găsește în orice în jurul său. Una din bucuriile majore ale copilăriei mele erau plăcile de vinil.

Un loc de seamă în sufrageria familiei îl avea pick-up-ul rusesc cu două boxe mari. Era așezat lângă magnetofon și noi, copiii, nu aveam voie să umblăm la ele. Amândouă erau deschise doar pe la câte o petrecere a părinților, când muzica străină curgea din boxe, iar părinții și prietenii lor dansau pe acorduri mai puțin cunoscute.

Marea bucurie începea însă în vacanțele școlare cand pick-up-ul era mutat din sufragerie în camera pe care o împărțeam cu fratele meu. Pick-up-ul era așezat pe biroul nostru, iar cele două boxe puse de-o parte și de alta și uite așa se forma un sistem surround.

Plăcile de vinil erau aduse și ele, iar noi, copiii, eram în sfârșit instruiți cum să folosim minunea de aparat. Câte povești și câtă muzică nu am descoperit în aceste vacanțe. Câte visuri de a străbate lumea în balon, pe cămile, pe covoare fermecate. Câte visuri de a deveni cântăreață.

N-am fost eu vreo fetiță prea feminină și asta pentru că părinții ne duceau pe munte, mă jucam pe-afara toată ziua, așadar nu prea era loc de funde și volane. Drept urmare nu aveam eu la inimă vedete extrem de feminine. Deși Angela Similea nu-mi plăcea în mod particular, nici ca prezență, nici ca muzică, avea ea o melodie care mie, copil fiind, mi-a rămas întipărită și cred că o mai pot fredona și azi.

"Casa mea" era cantecul cu care începea și cu care se termina vacanța. Indiferent de câte volane avea Angela Similea pe rochia de pe coperta vinilului.

Povestea aparține Alinei Beteringhe