În anii ’50 când intrai în orice sală de clasă te întâmpinau tablourile marilor ,,iubitori de oameni”, Marx, Engels, Lenin, Stalin și ai noștri începând cu GH.GH. Dej.

Pe fiecare perete erau lozinci scrise cu roșu pe sticle vopsite vernil. Obligatorie era una : „Învățați, învățați, învățați”, de V.I.Lenin.

Prima oră din fiecare zi începea cu imnul din care mai țin minte doar versul ‚,Te slăvim Românie pământ strămoșesc”. Deschideai manualul de ,,Citire”, Imnul, obligatoriu măcar o poză cu Gheorghe Gheorghiu Dej și o poezie, aproape întodeauna cu un titlu care să conțină cuvântul ,,partid”.

Și începea calvarul: Să înveți pe de rost acele poezii cu versuri multe, multe și lungi, lungi, era imposibil să nu greșești. Te alegeai cu un tras de perciuni sau de urechi și încă o porție acasă. Nu se putea altfel pentru că ,, Partidul e-n toate , e-n cele ce râd la soare”, cum se spunea într-una dintre aceste poezii.

Erau și alte texte cu realizările noii orânduiri. Când dădeai de un fragment din ,,Amintirile” lui Creangă sau de o poezie a lui Coșbuc parcă alt fel te apropiai de literatură. După ce a trecut această perioadă a venit cea ceaușistă. Ce s-a schimbat? Imnul cu “Trei culori cunosc pe lume “și acum poza lui Ceaușescu ,, cel mai...,, ,,cel mai “.

Până și orele de matematică începeau (vorba vine) cu un citat din inestimabila lui operă. Greu e să spui multe în puține cuvinte, mai ales când cele de relatat s-au adunat grămadă odată cu trecerea timpului. Sunt doar crânpeie dintr-o perioadă trăită și care nu trebuie dată uitării.

Povestea este spusă de Andra Croitoru și aparține lui nenea Jean.