Pe 26 mai 1984 se inaugurează Canalul Dunăre – Marea Neagră, una dintre mândriile epocii comuniste. La inaugurare era încadrat ca al treilea cel mai lung canal de navigație din lume.

Canalul artificial care unește Dunărea cu Marea Neagră a fost proiectat pentru a scurta cu 260 de kilometri traseul deja existent, ajutând și la îmbunătățirea irigării Dobrogei. Început în 1949 de regimul comunist, proiectul a fost sistat 4 ani mai târziu, iar lucrările s-au reluat de abia în 1976.

La construcția lui au fost folosiți muncitori plătiți, militari, dar mai ales deținuți, în marea lor majoritate politici, având statutul de „coloniști MAI”. În 1952 peste 80% din muncitori erau reprezentați de deținuți politici: oponenți ai regimului sau oameni considerați periculoși pentru regim, care trebuiau reeducați prin muncă forțată. De-a lungul canalului s-au înființat colonii de muncă în care intelectualii României, oameni politici, ofițeri, funcționari, doctori, avocați, clerici ai bisericilor sau țărani care s-au opus colectivizării, îşi efectuau pedeapsa de ani grei de temniţă prin muncă silnică, în condiţii greu de imaginat.

Femei, bărbați, tineri și bătrâni erau torturaţi şi ţinuţi flămânzi, în barăci neîncălzite, munciți până la epuizare, treziţi în miez de noapte și trimişi zeci de kilometri în marş la locul de muncă, indiferent de vreme. Până la oprirea primei etape a lucrărilor, peste 100.000 de deţinuţi politici au fost aduşi la Canal. Pentru mulţi dintre ei, acest loc a devenit şi mormântul lor. Fie că mureau în accidente de muncă, fie că cedau torturii, sau erau împușcați când încercau să fugă, victimele erau îngropate la baza fundaţiilor, dispărând astfel orice urmă a lor. Nici până în prezent nu se știe numărul lor exact sau locul în care au fost îngropați.