Viața la țară, munca pământului, traiul într-o gospodărie laolaltă cu ceilalți frați, fiecare cu familia lui în formare… toate acestea au pălit în fața modelului socialist.

Munca la fabrică, viața la oraș, promisiunea unui apartament la bloc l-au atras pe bunicul care, având și ceva școală, a devenit repede șef de cadre (un fel de inspector de resurse umane). A traversat toată Moldova recrutând tineri de la țară care au fugit de sapă pentru Fabrica de Ciment din Medgidia.

S-a certat cu străbunicul care refuza să accepte colectivizarea. După o viață de muncă, reușise să adune ceva pământ. A cedat când comuniștii l-au amenințat pe bunicul cu locul de muncă și apartamentul. Treptat, bunicul și-a adus la Medgidia toate rudele de la țară, vecinii, prietenii. Așa era pe-atunci. Se trăgeau unii pe alții.

Mai târziu, au primit pământ, lângă fabrică. Și-au făcut toți case de chirpici, acoperite cu azbest, pe munca lor și a copiilor. Mama povestește că bunica avea doar o rochie. O spăla seara și o îmbrăca dimineața. O viață ca din cărțile socialiste. Fabrică, casă, masă. A trecut timpul. Am apărut noi, nepoții. Bunicul stătea la toate cozile pentru noi. Lapte, pâine, finet pentru scutecele noastre... Atunci a început să umble cu o cretă la el și să scrie cu creta pe garduri Jos Ceaușescu!

- Spuneți-i si voi mă Reluca, că îl mai vede cineva, se plângea bunica...

Bunicul meu a fost comunist, până n-a mai fost!

Povestea aparține Ioanei Bejan