Nelipsită din casele tuturor celor pe care i-am cunoscut înainte de ’89 și mult după, Vitrina cu Bibelouri era la mare rang, un trofeu al bunăstării sau al bucuriei de a fi adăugat la colecția de porțelanuri cel mai recent bibelou.

Nu mai conta salamul de vară pe care îl atârnai pe ușa de la bucătărie ca să se mai usuce un pic și să fie și mai bun când îl mâncai, nu mai conta cutia cu eticheta bleu a vestitului pate de ficat …. nu mai conta nimic! Bibeloul era cel mai important!

Vitrina cu Bibelouri trebuia să troneze în sufragerie sau în camera bună. Stăteam și la coadă pentru a intra în posesia celei mai noi creații a fabricii de la Alba Iulia, a celei din Cluj sau din alt colț de țară. Adevărul este ca porțelanul românesc a fost și este de bună calitate și a mers bine la export.

Însă era interesant cum toată lumea, doamnele și domnișoarele în general, își doreau aceste obiecte. Și să nu uităm că erau la mare căutare când venea sfârșitul anului școlar și te întrebai: ce să-i luăm doamnei învățătoare, sau doamnei diriginte, doamnei profesoare și chiar domnului profesor!

Îmi aduc aminte că în liceu aveam un profesor de fizică ce era total îndrăgostit de aceste bibelouri. Ca atare, la finalul unui an școlar, i-am cumpărat, cu banii strânși de la toți colegii din clasă, vestitul bibelou BEȚIVUL! Și nu întâmplător! Aveau ei ceva în comun. Și acum mă întreb: o fi ajuns în Vitrina cu Bibelouri?

Povestea aparține Mădălinei Diaconu, Reporter Radio România Cultural și Secretar general Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România