Română

Greierele și Paganel

Greierele și Paganel

Greierele și Paganel

  • Publicat în: 11 noiembrie 2021

Viața trebuie să fi fost din cale-afară de agitată în anii 80, ai penuriei maxime, mai ales într-o casă cu trei copii, ca a noastră. Pentru ai mei ziua începea cu coada la lapte de la ora 5 (tata) și cu fuga la creșă și grădiniță cu un copil în brațe și altul de mână, prin troleibuze ticsite (mama), cu inevitabilul conflict de la serviciu unde ajungea cu întârziere, ca să se desăvârșească apoi, la finalul muncii, cu statul pe la vreo coadă unde „se dădea” ceva prețios, ouă, de pildă, sau cu rufe de spălat în apă încălzită pe aragaz și de clătit în jet rece ca de la copcă.

Trebuie să recunosc că eu nu prea știam multe despre astea. La coadă stătusem o singură dată, cu sora mea mai mică (la ciocolată chinezească) și când, la întoarcere, am povestit cum ne turtiseră oamenii cu burta de tejghea când începuseră să se înghiontească, mama a decis că orice-ar fi, copiii nu mai stau la cozi. Eram, oricum, un copil destul de absent din realitate, iar cititul îmi oferise pe tavă o lume de evadat la îndemână. Puținele comisioane pe care le aveam de făcut le cam încurcam, ieșeam senin cu coșul din alimentară, ceream zahăr la farmacie... Ai mei mă porecliseră greiere și Paganel ca să dea o formă iertabilă inadecvărilor mele la prezent.

Totuși, nu scăpam cu totul. Sistemul avea și pentru cei mici rafinamentele lui. În fiecare dimineață mama redescoperea cu stupoare că iar mi-am pierdut inelul de la cravată sau cordeluța (părul meu creț a respins-o sistematic, zi, după zi, până la revoluție), iar la întoarcere citea în carnetul de corespondență că iar mi-am uitat acasă „pionierul” (costumul de pionier, de „ceremonii” școlare). Cu o adevărată obsesie pentru casa ca un bec și cămășile noastre impecabil apretate și călcate, împovărată de treburi casnice și înzestrată cu o personalitate explozivă, mama făcea ca fiecare zi să fie trăită în casa noastră într-un registru pătimaș.

Puține lucruri o puteau face însă să treacă granița dintre iritarea cotidiană și disperare mai rapid decât luatul luminii, mai ales iarna, când zilele sunt atât de scurte. Știu, ar trebui să spun 𝒊̂𝒏𝒕𝒓𝒆𝒓𝒖𝒑𝒆𝒓𝒆𝒂 𝒄𝒖𝒓𝒆𝒏𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒆𝒍𝒆𝒄𝒕𝒓𝒊𝒄, dar nimeni, nici copil, nici adult nu spunea altfel decât 𝑺-𝒂 𝒍𝒖𝒂𝒕 𝒍𝒖𝒎𝒊𝒏𝒂 – scurt, cu nuanța catastrofică, apocaliptică, de neînțeles pe care o implică un asemenea fenomen. Când eram mică, însă, momentul ăla mi se părea de fiecare dată fenomenal. Era o clipă de perplexitate care cufunda casa într-o tăcere absolută. Ca și când te-ai fi trezit brusc pe altă planetă.

Dar mama, cu mâncarea neterminată sau hainele necălcate sau rufele abia înmuiate, scăpăra un chibrit și știam că nu va trece mult până ne va descoperi și pe noi: „Dar voi de ce nu v-ați terminat temele pe lumină, ce-ați așteptat, să le faceți la lumânare?” Lumânarea era (aproape) o figură de stil. În anii 80, când momentele astea deveniseră foarte frecvente, orice casă respectabilă avea o lampă cu gaz. A noastră fusese a bunicii, din vremea de dinainte de electrificarea satelor. Desprinsă din cuiul ei de pe peretele cu scoarță, era numai bună acum la noi, în vremea beznificării orașelor. Cilindrul ei frumos arcuit și fragil s-a spart la un moment dat și a fost înlocuită de o alta, din comerțul comunist, lătăreață și lipsită de orice șarm. Eu aveam un motiv în plus să o detest. La lumina ei pâlpâitoare ne prefăceam cu toții că nu s-a întâmplat nimic, că cele ce contează sunt tot rufele, temele, mâncarea, adică cele care ne cotropeau viața în lumina tare a zilei sau a becului egal.

De câteva ori însă, din motive care îmi scapă (stoc epuizat de gaz lampant? pură oboseală?), luatul luminii fusese primit ca atare. Adică chiar se putea întâmpla ca totul să se oprească, mama să nu mai facă treabă, tata să se aşeze – ceva incredibil cu adevărat. Stăteam cu toţii strânşi într-o cameră (Care să fi fost? Spaţiile deveneau altfel – era o încăpere mai mică şi mai moale, o încăpere plină de o seară groasă şi bună...), nici măcar o lumânare nu era aprinsă, mama şi tata vorbeau încet, cu voce caldă, mai spunea și una dintre noi câte ceva, mai mult tăceam. Erau voci care se potriveau cu pana pe care Oana o ținea în buzunarul pijamalei, ca să se gâdile. Să taci lângă cineva, să taci simplu, cald – şi astăzi mi se pare culmea intimităţii, un bine nemaipomenit, aşa de greu de găsit, totuşi.

Doar o „pană” de curent şi ai fi putut găsi timp să înţelegi care lucruri contează şi care nu. Nu, nu am nostalgii comuniste. Îmi amintesc bine și cum arătau cartierele când veneai acasă seara, în timp ce se luase lumina: blocurile negre, trotuarele cărora nu le mai puteai ghici nici gropile, nici băltoacele scurse din containere, siluetele de oameni care îți făceau mereu frică și pe care le evaluai de la distanță, să știi dacă să traversezi pe trotuarul celălalt, scara blocului căreia îi știai numărul de trepte, ca să nu te împiedici...

Dar uneori, când văd că am intrat în modul de altădată al mamei de a trăi, gata oricând să mai fac câte ceva, repede, eficient, știu că o înțeleg (chiar prea târziu) așa de bine, dar încerc și să-mi amintesc ceva important ce am învățat atunci și să mă fac iar mică și 𝒈𝒓𝒆𝒊𝒆𝒓𝒆.

Povestea aparține Danei Mocanu.

Pe acest website folosim cookies pentru ca tu să te bucuri de o experiență completă și îmbunătățită. Dacă vrei să afli mai multe despre cookies, dă click aici.